În primul film Matrix, Neo este scos din Matrice și începe să descopere o realitate pe care nu o cunoscuse până atunci.
Contaminarea prin mărturisire!
La început, realitatea nu este tocmai plăcută. Mâncarea nu are gust. Lumea este mult mai dură decât își imaginase. Există un război, există un dușman și există o mulțime de lucruri pe care trebuie să le învețe.
Dar cel mai important lucru pe care îl descoperă nu este doar că Matricea l-a mințit.
Descoperă că nu mai trebuie să trăiască potrivit regulilor Matricei.
Trebuie să învețe să trăiască într-o realitate nouă.
În același mod putem spune că se întâmplă atunci când Îl descoperim pe Cristos.
Nu primim o nouă religie. Nu ni se oferă o listă mai bună de reguli. Ni se schimbă punctul de plecare.
Înainte de a ieși din Matrix ne defineam prin ceea ce făceam, prin ceea ce nu făceam, prin greșelile noastre, prin vinovăție sau prin cât de bine reușeam să ne comportăm.
Acum că am ieșit, în Cristos, identitatea noastră începe dintr-un alt loc.
Nu mai încerc să devin acceptat de Dumnezeu. Încep prin faptul că, în Cristos, sunt deja acceptat.
Și diferența aceasta schimbă enorm felul în care privim păcatul, iertarea și chiar mărturisirea.
Mărturisirea nu-L afectează pe Dumnezeu
Una dintre ideile care ne-au fost transmise foarte des este că, atunci când păcătuim, trebuie să ne mărturisim păcatul pentru ca Dumnezeu să ne ierte.
Pare logic.
Și, dacă privim doar anumite versete separat, pare chiar evident.
Psalmistul spune:
„Mi-am mărturisit păcatul și nu mi-am ascuns fărădelegea.”
Psalmul 32:5
Dar Scriptura ne descoperă ceva extraordinar despre felul în care Dumnezeu privește păcatul nostru:
„Eu, Eu îți șterg fărădelegile, pentru Mine, și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale.”
Isaia 43:25
Iar autorul Epistolei către Evrei reia această promisiune:
„Și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele lor și de fărădelegile lor.”
Evrei 8:12; 10:17
Nu este o amnezie divină.
Dumnezeu nu „uită” pentru că memoria Lui a eșuat. Este o decizie.
El a decis să nu mai țină păcatul împotriva noastră.
Aceasta este realitatea harului.
Romani 8:1 spune:
„Acum dar nu este nicio condamnare pentru cei ce sunt în Cristos Isus.”
Așadar putem spune cu fermitate că problema este rezolvată în Cristos.
Nu în performanța mea spirituală, în cât de bine m-am rugat astăzi sau în cât de sincer mi-am mărturisit păcatul.
Nu în faptul că am reușit să nu mai greșesc. Ci în Cristos și în lucrarea Lui terminată.
Și atunci apare întrebarea inevitabilă:
Dacă Dumnezeu deja a rezolvat problema păcatului, mai trebuie să-l mărturisim?
Iar în acest context ce facem cu 1 Ioan 1:9?
Este o întrebare legitimă.
Mai ales pentru că mulți dintre noi am auzit de nenumărate ori:
„Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nelegiuire.”
1 Ioan 1:9.
Nu vreau să ignor acest verset.
Haide să-l citim în context.
Pentru că uneori luăm un verset care ne este familiar și îl transformăm într-o formulă spirituală, fără să mai observăm conversația în care a fost scris.
Ioan începe scrisoarea spunând:
„Deci ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim și vouă, ca și voi să aveți părtășie cu noi. Și părtășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Isus Cristos.”
1 Ioan 1:3
Apoi vorbește despre lumină și întuneric, despre păcat, despre adevăr și despre cine este cu adevărat în părtășie cu Dumnezeu.
De aceea, nu putem construi întreaga noastră teologie despre iertare doar pe versetul 9, ignorând ceea ce Ioan spune înainte și după el.
Mai mult, chiar capitolul următor ne oferă o perspectivă importantă.
Ioan spune:
„Copiii mei, vă scriu acestea ca să nu păcătuiți. Dar dacă cineva ar păcătui, avem un Apărător la Tatăl, pe Isus Cristos cel drept.”
1 Ioan 2:1
Aici este ceva ce nu vreau să pierdem din vedere.
Ioan nu spune:
„Dacă cineva păcătuiește, trebuie să-L convingă pe Tatăl să-l primească din nou”. Ioan spune că „Avem un Apărător la Tatăl.”
Cristos este deja acolo.
Lucrarea Lui nu trebuie repetată de fiecare dată când noi cădem.
Asta nu înseamnă că păcatul nu contează.
Înseamnă că păcatul nu mai are ultimul cuvânt despre relația mea cu Dumnezeu.
Dumnezeu nu are nevoie să-I spunem ce știe deja, sufletul nostru da.
Aici poate deveni ideea puțin incomodă.
Dumnezeu nu are nevoie de mărturisirea mea pentru a afla ce am făcut. El știe.
Și nici nu are nevoie de mărturisirea mea pentru a decide dacă mă iartă.
În Cristos, problema iertării a fost deja rezolvată.
Poate că te șochează puțin.
Este în regulă.
Harul lui Dumnezeu are uneori această problemă: este atât de bun încât ne face să ne întrebăm dacă nu cumva este prea bun.
Dar tocmai aici trebuie să fim atenți.
Pentru că, dacă Dumnezeu nu mai ține păcatele noastre împotriva noastră, atunci mărturisirea nu mai poate fi văzută ca o plată spirituală pentru iertare.
Și totuși, mărturisirea are un loc important. Doar că locul ei este altul.
Mărturisirea ne schimbă pe noi
Imaginează-ți că eu îți greșesc.
Tu, pentru că ai o inimă bună, mă ierți.
Dar eu nu știu asta.
Poate că îmi este rușine. Poate că îmi este teamă că m-ai respins. Poate că mă ascund.
Aș putea continua să trăiesc ca și cum relația dintre noi este distrusă, în timp ce tu, din partea ta, ai ales deja să mă ierți.
Problema nu mai este iertarea ta.
Problema este ceea ce cred eu despre iertarea ta.
Cred că aici se află una dintre frumusețile mărturisirii.
Când venim înaintea Tatălui și spunem adevărul despre ceea ce am făcut, nu Îl informăm pe Dumnezeu și nici nu Îl convingem să ne ierte.
Ne aducem noi înșine în lumină.
Începem să renunțăm la ascundere.
La rușine, la frică la justificări, și la povara condamnării.
Și, în același timp, putem începe să spunem adevărul despre ceea ce Dumnezeu a făcut deja.
„Tată, am greșit.”
Dar și:
„Știu cine ești Tu.”
„Știu ce a făcut Cristos.”
„Știu că nu sunt condamnat.”
„Știu că neprihănirea mea nu se bazează pe performanța mea.”
„Știu că pot veni înaintea Ta.”
Aici mărturisirea încetează să mai fie o încercare de a-L determina pe Dumnezeu să ne iubească și devine un loc în care inima noastră este poziționată în adevăr.
Homologeo
Cuvântul grecesc folosit pentru „a mărturisi” este homologeō.
Ideea este aceea de a recunoaște, de a declara, de a spune în acord cu adevărul.
Și această perspectivă este una ziditoare.
De fapt mărturisirea nu este o negociere cu Dumnezeu.
Nu este:
„Doamne, am păcătuit. Uite cât de rău îmi pare. Te rog, iartă-mă ca să pot reveni în relație cu Tine.”
Ea este mai degrabă:
„Tată, ceea ce am făcut a fost păcat. Nu vreau să-l ascund. Dar nici nu voi transforma păcatul meu în identitatea mea. Sunt în Cristos. Tu m-ai iertat. Tu nu mă condamni. Primesc ceea ce ai făcut pentru mine și aleg să trăiesc în lumina acestui adevăr.”
Asta este foarte diferit fiindcă nu minimalizează păcatul.
Ci îl așază la locul lui, la picioarele Domnului.
Păcatul este ceva ce am făcut.
Nu este cine sunt. Tu nu ești definit de acțiunile tale. Ești definit de victoria lui Cristos asupra morții.
Și atunci ce ne contaminează, de fapt?
Poate că problema nu este mărturisirea.
Poate că problema este felul în care ne mărturisim.
Dacă fiecare mărturisire mă face să mă uit din nou și din nou la cât de rău sunt, cât de nevrednic sunt și cât de mult L-am dezamăgit pe Dumnezeu, atunci mărturisirea poate deveni, paradoxal, un instrument prin care îmi hrănesc o conștiință a condamnării.
Și atunci încep să trăiesc concentrat pe mine. Pe păcatul meu, eșecurile mele. Pe cât de bine sau cât de rău “mă descurc.”
Dar Evanghelia face exact invers. Îmi schimbă perspectiva. De la mine la Cristos și de la performanța mea la lucrarea Lui.
De la cât de mare este păcatul meu la cât de mai mare este harul Lui.
De la „cât de drept am reușit să fiu” la „cât de drept este Cristos și ce mi-a oferit El prin har.”
Proverbe 18:20-21 ne amintește că vorbele noastre au consecințe.
Nu pentru că ele ar avea o putere spirituală prin care creează realitatea. Dacă spun că sunt obosit, nu devin obosit pentru că am rostit-o. Dacă spun că trec printr-o perioadă grea, nu înseamnă că am „declarat” necazul peste viața mea. Cuvintele pot descrie pur și simplu o realitate care există deja.
Dar ceea ce spunem poate avea efect asupra noastră și asupra celor din jur. Cuvintele pot răni, pot încuraja, pot produce teamă, rușine, speranță sau pace. Iar atunci când repetăm mereu aceeași poveste despre noi înșine, ea poate ajunge să influențeze felul în care ne privim.
Aici văd eu pericolul unei mărturisiri centrate permanent pe păcat.
Dacă de fiecare dată când vin înaintea lui Dumnezeu îmi repet cât sunt de rău, cât sunt de nevrednic și cât de mult L-am dezamăgit, cuvintele acestea nu creează condamnarea și nici nu schimbă poziția mea înaintea lui Dumnezeu. Dar pot hrăni în mine o conștiință care continuă să privească totul prin condamnare.
La fel, când vorbesc despre ceea ce Dumnezeu a făcut în Cristos, cuvintele mele nu creează acea realitate și nici nu o „activează”.
Nu devin iertat pentru că spun că sunt iertat.
Nu devin acceptat pentru că declar că sunt acceptat.
Nu devin neprihănit pentru că repet acest lucru suficient de mult.
Cristos a împlinit deja lucrarea.
Eu primesc prin credință ceea ce Dumnezeu mi-a oferit în El, iar cuvintele mele pot exprima această credință.
Rostirea adevărului nu îl face adevărat.
Vezi și de ce echilibrul în rugăciune este important.
Cristos îl face adevărat. Eu îl primesc prin credință și învăț să trăiesc din el.
De aceea, mărturisirea sănătoasă nu înseamnă să încerc să schimb realitatea prin cuvintele mele, ci să refuz să-mi mai construiesc identitatea în jurul păcatului meu și să-mi așez din nou privirea asupra realității deja împlinite în Cristos.
Nu poți trăi din condamnare ca să ajungi la sfințenie
Aici cred că se află una dintre cele mai importante diferențe dintre legalism și Evanghelie.
Legalismul spune adesea:
„Dacă voi fi suficient de bun, Dumnezeu mă va accepta.”
Harul spune:
„În Cristos, Dumnezeu m-a acceptat. De aici încep să învăț să trăiesc diferit.”
Nu păcătuim pentru că oricum Dumnezeu ne iubește.
Și nici nu încercăm să nu păcătuim pentru ca Dumnezeu să înceapă să ne iubească mai mult.
Îi aparținem deja.
Tocmai această siguranță ne poate da libertatea de a privi păcatul sincer, fără să fugim de Dumnezeu atunci când cădem.
Un copil care știe că este iubit nu trebuie să-și ascundă rana de tatăl lui pentru a rămâne copilul tatălui.
Poate veni cu ea încrezător înaintea tatălui, îi poate spune adevărul. Poate primi vindecare și de asemenea poate crește.
Așa văd eu astăzi mărturisirea.
Nu ca pe o ușă pe care trebuie să o deschid de fiecare dată pentru ca Dumnezeu să mă primească din nou.
Ușa este deja deschisă.
Nu pentru că păcatul meu este mic, mijlociu, sau mare.
Ci pentru că lucrarea lui Cristos este suficientă ca să ierte orice păcat.
De altfel mărturisirea nu-L face pe Tatăl să mă ierte.
Îmi permite mie să ies din “ascunziș” și să mă aliniez cu adevărul despre ceea ce El a făcut deja.
Și poate că aici este adevărata eliberare: să încetez să-mi construiesc identitatea în jurul întrebării „Cât de bun am fost astăzi?” și să încep să trăiesc punându-mi întrebarea:
„Cine este Cristos și ce a făcut El pentru mine?”
Cu cât privirea mea rămâne mai mult asupra Lui, cu atât conștiința mea învață să respire în har.
Iar când harul devine locul din care trăiesc, păcatul nu mai trebuie să fie ascuns.
Poate fi adus în lumină, recunoscut și astfel poate fi abandonat.
Însă fără condamnare.
Pentru că în Cristos, iertarea nu este ceva ce încerc să obțin. Este ceva ce am primit, experimentez și trăiesc zilnic.
Nu mai știi cum să vorbești cu Dumnezeu? Ai nevoie de o sesiune de orientare? Într-o sesiune individuală, te pot ajuta să așezi lucrurile în ordine, să privești situația dintr-o perspectivă mai clară și să identifici pași concreți.
Discuția poate aborda căsnicia, relațiile, conflictele, deciziile personale, eventualele stagnări spirituale sau perioadele în care direcția nu mai este clară.
Îți stau la dispoziție.