Echilibrul în rugăciune!
(Sau de ce rugăciunea tip declarație poate fi un dezechilbru)
În rândurile care urmează voi aborda un subiect destul de des întâlnit în cercul evanghelic. Departe de mine intenția să îți aduc un sentiment de frustrare cu acest articol. Ce doresc să împărtășesc cu tine de la început este că uneori în modul de abordare al rugăciunii avem tendința de crea un dezechilibru.
Rugăciunea conform dorinței lui Dumnezeu.
Rugăciunea are scopul de a te conecta cu Dumnezeu prin intermediul comunicării. Este evident faptul că atunci când declarăm și proclamăm lucruri pe care Dumnezeu nu le-a planificat pentru noi, rezultatul negării din partea Lui cu privire la petițiile noastre ne produce dezamăgire, disconfort, frustrare și decepție.
“Domnul să-ţi fie desfătarea și El îţi va da tot ce-ţi dorește inima.”
Psalmul 37:4
De multe ori am auzit acest verset așezat într-un context eronat al rugăciunii. Evident că, acum, fiindcă ai o inimă nouă tu nu ai cum să ceri lucruri care nu-s după voia lui Dumnezeu. Însă nu mereu ascultăm de această inimă nouă, și astfel îi cerem Domnului lucruri care nu-s benefice.
A declara și proclama ceva în Numele Domnului ține mai degraba de identitatea individului nicidecum de binele aproapelui, cu toate că, rugăciunea ar trebui să aibă ca scop în afara comunicării și a dialogului cu Dumnezeu, binele aproapelui. Este clar că, în toată această modalitate există o linie fină pe care mulți creștini o depășim fie din prea mult entuziasm, fie din ignoranță involuntară, fie din dorința de a poza mai spirituali.
A declara și proclama nu este același lucru cu a invoca.
Imaginează-ți că vreau un pahar cu apă și încep să îți spun cam așa de cam 100 de ori:
- Eu proclam, declar și decretez că tu îmi dai un pahar cu apă.
Acum, nu vreau să îmi imaginez eu cât de multă frustrare ți-aș produce.
Este adevărat că Dumnezeu are răbdare cu noi, indiferent de stația în care am ajuns în călătoria noastră spirituală cu El, dar acest mod de a da târcoale subiectului pe care cu adevărat vrem să-l spunem, nu face altceva decât să exprime propria nesiguranță în promisiunile Sale.
A declara sau/ și a vorbi versetele din Scriptuă, adevărul lui Dumnezeu, adică ceea ce El a spus că este adevărat cu privire la circumstanțe, probleme sau suferințe, în realitatea înseamnă să îți aliniezi credința cu ceea ce El a spus, iar acest lucru implică acțiune.
Aș putea spune că această formă de rugăciune este nimic altceva decât câștigarea unui teritoriu în domeniul propriei credințe, nicidecum o influență pozitivă sau negativă a planului lui Dumnezeu cu privire la viața noastră.
Un lucru pe care l-am observat în circumstanțele mai sus menționate, este că în majoritatea cazurilor, persoanei care se roagă în acest mod îi lipsește exact ingredientul necesar, și anume credința. Invocarea este “cererea noastră în fața tronului de Har a lui Dumnezeu”, nicidecum pledarea unei cauze care trebuie câștigată.
În timp ce rămânem fermi în credință pe terenul pe care suntem, rugăciunea care spune Adevărul lui Dumnezeu are scopul de a împlânta steagul Adevărului știut de El și descoperit nouă, în terenul ce urmează să îl câștigăm.
Acest lucru îl facem din poziția de victorioși în Cristos, însă fără a nega circumstanțele, ba chiar și atunci când folosim cuvinte greșite, modul greșit sau metodă greșită, harul ne este arătat.
Chiar dacă folosim cuvintele greșite într-un context eronat din neatenție atunci când ne rugăm, acesta nu face decât să ne arate starea noastră căzută și influențele acestei lumi asupra sufletului nostru. Chiar și în acest context eronat al rugăciunii Harul își arată puterea.
Rolul bisericii (cu “b” mic intenționat) este, sau ar trebui să fie, acela de a impacta lumea modernă. În timp ce creștinii din Nigeria și alte tări din Africa, sunt măcelăriți, liderii episcopali și clericii denominațiilor din statele civilizate își afundă capul în pământ precum struțul, marginalizând comunitățile diferite de ale lor, așteptând parcă din partea celor care locuiesc în întuneric să înțeleagă lumina.
Cu riscul sa par legalist în următoarea afirmație, o voi spune totuși: biserica a inventat termenul de declarație pentru că a rămas fără mărturie importantă în lume și fără impact. Afirmațiile de genul: “să ne rugăm Domnului ca să…” pusă alături de “eu declar bazat pe Cuvântul lui Dumnezeu” sunt aceiași Mărie cu altă pălărie, cu un ambalaj diferit.
Concluzie celor de mai sus:
Fie că tu crezi că a spune și vorbi Cuvântul lui Dumnezeu pentru situația ta, fie că aștepți ca îngerul să vină să atingă apa, Dumnezeu NU onorează o teologie sau o doctrină. Dumnezeu îl onorează pe Fiului Său în inima ta și te întâlnește acolo unde este credință.