Anania și Safira: i-a omorât Dumnezeu?
Există un lucru interesant în cultura creștină: atunci când vorbim despre favoarea lui Dumnezeu, mulți se grăbesc să spună că nu sunt vrednici de ea. Dar când vorbim despre judecată, aproape întotdeauna ne gândim că este pentru altcineva.
Povestea lui Anania și Safira din Fapte 5 este unul dintre acele texte care pot deveni extrem de periculoase în mâna unui predicator care construiește relația cu Dumnezeu pe frică, performanță și efort propriu.
Tocmai de aceea cred că trebuie citit cu atenție.
Nu pretind că ceea ce urmează reprezintă explicația absolută a pasajului. Textul lasă anumite întrebări fără răspuns, iar acolo unde Scriptura nu ne oferă toate detaliile prefer să păstrez puțină smerenie în concluzii.
Dar cred că merită să ne întrebăm dacă interpretarea clasică — „Dumnezeu i-a omorât pe Anania și Safira pentru că au mințit” — este într-adevăr singura concluzie posibilă.
Ce au făcut, de fapt, Anania și Safira?
Problema lor nu era că nu dăduseră suficient.
Petru spune foarte clar:
„Dacă n-o vindeai, nu rămânea ea a ta? Și, după ce ai vândut-o, nu puteai să faci ce voiai cu prețul ei?”
Fapte 5:4
Așadar, nu exista o taxă apostolică obligatorie. Anania putea păstra terenul.
Îl putea vinde și păstra toți banii. Îl putea vinde și oferi doar o parte.
Problema nu era suma.
Problema era că a vrut să creeze imaginea unei generozități pe care, în realitate, nu o avea.
A vrut să pară că oferă tot, deși păstrase o parte.
Și aici apare ipocrizia.
Uneori vrem atât de mult să părem spirituali înaintea oamenilor încât ajungem să trăim o imagine care nu mai are legătură cu ceea ce se întâmplă în inimă. Anania și Safira nu au fost victimele faptului că au dat prea puțin. Ci că au acceptat o minciună din partea celui rău.
Dar cine i-a omorât?
Aici lucrurile devin interesante.
De multe ori auzim povestea relatată astfel:
„Anania L-a mințit pe Dumnezeu, iar Dumnezeu l-a omorât. După aceea Safira a făcut același lucru și Dumnezeu a omorât-o și pe ea.”
Numai că textul nu formulează lucrurile în felul acesta.
Despre Anania citim:
„Anania, când a auzit cuvintele acestea, a căzut jos și și-a dat sufletul.”
Fapte 5:5
Iar despre Safira:
„Ea a căzut îndată la picioarele lui și și-a dat sufletul.”
Fapte 5:10
Luca relatează ce s-a întâmplat, dar nu ne spune explicit mecanismul prin care s-a întâmplat.
Nu apare afirmația: „Dumnezeu l-a lovit pe Anania” sau „Domnul a omorât-o pe Safira”. Aceasta este o concluzie pe care noi o introducem în text.
Poate cineva să creadă că a fost o judecată directă a lui Dumnezeu? Desigur. Este una dintre interpretările istorice ale pasajului.
Dar trebuie să recunoaștem că textul însuși nu o spune în acești termeni.
Și acest lucru contează.
Petru spune ceva ce trecem foarte repede cu vederea
Înainte ca Anania să moară, Petru îi spune:
„Anania, pentru ce ți-a umplut Satana inima ca să minți pe Duhul Sfânt?”
Fapte 5:3
Există deja un personaj în poveste care lucrează în direcția minciunii. Satana.
Isus îl numește pe diavol „tatăl minciunii”.
Tot Isus spune:
„Hoțul nu vine decât să fure, să junghie și să prăpădească. Eu am venit ca oile să aibă viață și s-o aibă din belșug.”
Ioan 10:10
Nu vreau să construiesc o doctrină doar din această paralelă, dar nici nu pot ignora contrastul pe care Isus Însuși îl face între natura Lui și lucrarea celui rău.
Unul vine să fure, să distrugă și să omoare.
Celălalt vine să dea viață.
Atunci când citesc Fapte 5, trebuie cel puțin să iau în calcul această realitate.
Mai ales pentru că Petru însuși spune că Satana le umpluse inima.
Caracterul lui Dumnezeu se vede în Hristos
Pentru mine acesta este unul dintre cele mai importante principii atunci când citesc Scriptura.
Dacă vreau să știu cum este Dumnezeu, mă uit la Isus. Nu la presupunerile mele despre Dumnezeu. Nu la frica religioasă. Nu la imaginile construite despre El de-a lungul timpului.
Ci la Fiul.
Isus spune:
„Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl.”
Ioan 14:9
Iar ceea ce vedem în Isus este uimitor.
Îl vedem atingând leproșii, iertând păcătoșii, stând la masă cu vameșii, vindecând bolnavii și ridicând oamenii pe care societatea religioasă îi împingea la margine. Îl vedem confruntând ipocrizia, este adevărat.
Dar nu-L vedem plimbându-Se prin Israel omorând ipocriți.
Dacă aceasta ar fi fost maniera obișnuită în care Dumnezeu trata ipocrizia, fariseii n-ar fi ajuns foarte departe în Evanghelii.
Isus îi confruntă dur, dar continuă să-i cheme.
Chiar și pe Cruce, înconjurat de oameni care tocmai Îl răstigniseră, răspunsul Lui este:
„Tată, iartă-i.”
De aceea îmi este greu să construiesc din Fapte 5 imaginea unui Dumnezeu care, după Cruce, începe brusc să omoare oameni pentru ipocrizie. Cel puțin trebuie să recunosc că există o tensiune care merită analizată.
Harul nu înseamnă că alegerile nu au consecințe
A spune toate acestea nu înseamnă că păcatul este lipsit de consecințe.
Dimpotrivă.
Harul nu transformă păcatul într-un lucru inofensiv.
Pavel spune:
„Nu știți că, dacă vă dați robi cuiva ca să-l ascultați, sunteți robii aceluia de care ascultați, fie ai păcatului, care duce la moarte, fie ai ascultării, care duce la neprihănire?”
Romani 6:16
Observă direcția.
Păcatul duce la moarte.
Nu pentru că Dumnezeu stă permanent cu un fulger pregătit pentru omul care greșește, ci pentru că păcatul însuși aparține unei realități care produce moarte.
Aici cred că putem face o paralelă cu Adam și Eva.
Dumnezeu îi așezase într-un loc al vieții, al părtășiei și al protecției.
Totul fusese declarat „foarte bun”. Dar ei au ales să creadă o altă voce. Au decis că pot găsi viața în afara Celui care este Viața.
Rezultatul a fost rușinea, frica, ascunderea și, în cele din urmă, moartea. Nu pentru că moartea fusese dorința Tatălui pentru ei. Ci pentru că au ales să se conecteze la o sursă care nu putea produce viață.
Este posibil ca episodul cu Anania și Safira să conțină aceeași realitate? Cred că este o întrebare legitimă.
Poate au murit de frică?
Există și această posibilitate.
Anania aude confruntarea lui Petru și cade mort. Safira intră câteva ore mai târziu, este confruntată cu ceea ce făcuse și cade la rândul ei. Textul nu explică fiziologic ce s-a întâmplat. Poate a fost un șoc extrem. Poate frica a avut un rol. Poate a fost ceva ce noi nu putem identifica din informațiile pe care le avem.
Nu știm.
Și tocmai de aceea nu vreau să spun că aceasta este explicația.
Dar există o diferență mare între:
„Nu știm exact ce i-a omorât” și
„Dumnezeu i-a executat pe loc.”
Prima afirmație respectă limitele textului. A doua merge mai departe decât ceea ce Luca ne spune explicit.
Interesant este că Fapte spune că, după eveniment, o mare frică a cuprins Biserica și pe toți cei care au auzit despre aceste lucruri.
Frica este reacția celor rămași în viață. Și aceasta ne arată cât de dramatic a fost momentul.
Poate exista și o paralelă cu Acan
Unii interpreți observă asemănarea dintre episodul lui Anania și Safira și povestea lui Acan din Iosua.
În ambele situații există o comunitate aflată la începutul unei etape noi, cineva păstrează pentru sine ceva în timp ce încearcă să ascundă lucrul acesta, iar rezultatul este moartea.
Este o paralelă interesantă și poate fi intenționată literar.
Dar chiar dacă Luca dorește să ne amintească de Acan, tot trebuie să citim Fapte prin realitatea Noului Legământ și, mai ales, prin revelația deplină a lui Dumnezeu în Hristos.
Pentru mine Crucea rămâne centrul.
Nu pot construi caracterul lui Dumnezeu pornind de la un pasaj dificil și apoi să-L oblig pe Isus să se conformeze acelei imagini.
Fac exact invers.
Îl privesc pe Isus și, prin El, încerc să înțeleg pasajele dificile.
Crucea ne învață cum să-L vedem pe Dumnezeu
Eu numesc acest mod de citire o hermeneutică a Crucii sau cruciforma.
Crucea nu este doar evenimentul prin care am fost mântuiți. Este și locul în care caracterul lui Dumnezeu este descoperit. La Cruce vedem ce face Dumnezeu atunci când omul Îl respinge.
Nu răspunde păcatului nostru prin a ne distruge. Îl absoarbe în Sine.
Omul Îl omoară pe Dumnezeu, iar Dumnezeu răspunde oferindu-i omului iertarea.
Aici se vede inima Tatălui.
De aceea nu pot folosi povestea lui Anania și Safira pentru a construi o Evanghelie a fricii:
„Ai grijă să nu greșești, pentru că Dumnezeu te poate lovi.”
Acesta nu este mesajul Noului Legământ.
Mesajul lui este că Hristos a purtat judecata noastră și ne-a introdus într-o viață nouă.
Dar asta nu înseamnă că putem mima harul
Cred că aici este avertismentul real al poveștii.
Anania și Safira au vrut să păstreze aparența unei vieți pe care nu o trăiau.
Au vrut reputația generozității fără realitatea generozității.
Imaginea sacrificiului fără sacrificiu.
Iar aceasta este o capcană care există și astăzi.
Harul poate fi primit.
Poate fi trăit.
Dar nu poate fi mimat, iar dacă totuși cineva reușește, nu se poate la nesfârșit.
Poți învăța vocabularul harului fără să trăiești din har. Poți vorbi despre libertate și să fii condus în continuare de frică. Poți avea imaginea unei vieți spirituale fără să existe adevăr în interior.
Anania și Safira nu aveau nevoie să impresioneze pe nimeni.
Nu trebuiau să ofere tot.
Erau liberi.
Și tocmai aici este tragedia: fiind liberi să spună adevărul, au ales imaginea.
Evanghelia rămâne veste bună
Am spus de multe ori și probabil voi continua să spun:
În Vestea Bună nu trebuie să ascundem o veste rea.
Nu vreau să transform Evanghelia într-un sistem în care Dumnezeu ne salvează prin har și apoi ne ține lângă El prin frică.
Noi învățăm să ne odihnim în ceea ce Hristos a câștigat pentru noi.
Învățăm să ne eliberăm de frica religioasă, de obsesia performanței și de încercarea continuă de a-I demonstra lui Dumnezeu că merităm ceea ce ne-a dat deja gratuit.
Iar în această odihnă nu devenim nepăsători.
Din contră. Harul ne învață să trăim în adevăr. Nu avem nevoie să mimăm spiritualitatea, să construim imagini sau să impresionăm oamenii. Putem să fim sinceri.
Pentru că Tatăl ne-a întâlnit deja în Hristos exact acolo unde eram. Povestea lui Anania și Safira rămâne una dintre cele mai dificile relatări din Faptele Apostolilor și nu pretind că toate întrebările ei pot fi rezolvate într-un singur articol.
Dar un lucru nu vreau să fac: să folosesc un text dificil pentru a construi o imagine despre Dumnezeu care contrazice ceea ce văd atât de limpede în Isus. Pentru că, la sfârșitul zilei, Hristos rămâne cea mai clară revelație pe care o avem despre Tatăl.
Și atunci când nu înțeleg totul, aleg să încep de acolo.
Citeste si partea a doua aici
Lasă un răspuns