În creștinismul mediocru se merge la biserică, se ascultă o predică bună, se aprobă printr-un „Amin” și, uneori, se pleacă chiar emoționat. Mesajul mai răsună în minte o zi sau două, dar rareori ajunge suficient de adânc încât puterea Evangheliei să transforme felul în care omul gândește, iubește și trăiește.
În acest tip de creștinism, credinciosul este mulțumit că participă la câteva dintre activitățile bisericii. Prezența devine implicare, iar implicarea este confundată cu maturitatea spirituală.
Se roagă pentru bolnavi doar atunci când i se cere, sperând ca Dumnezeu să Se miște, dar fără convingerea că Dumnezeu dorește să lucreze și prin el. Așteaptă ca altcineva să aibă credință, altcineva să îndrăznească, altcineva să întindă mâna.
În creștinismul mediocru, iubirea necondiționată este considerată exclusiv o însușire a lui Dumnezeu, nu și chemarea celor în care Dumnezeu locuiește. Credinciosul nu iubește necondiționat, ci doar tolerează. Nu se apropie suficient de mult încât să poarte povara celuilalt, dar păstrează o distanță politicoasă, pe care o numește înțelepciune.
Fiecare este liber să facă ceea ce dorește, iar această libertate ajunge să fie folosită pentru absolvirea de orice responsabilitate. Chiar și atunci când cineva din apropiere trece prin suferință, singurătate sau colaps emoțional, creștinul mediocru poate spune:
„Pentru astfel de lucruri sunt liderii.”
Astfel, durerea omului devine responsabilitatea unei funcții, nu răspunsul unei familii spirituale.
În creștinismul mediocru, omul se bucură să își vadă de propria viață și de propria familie, trăind într-un balon confortabil, separat, într-un fel, de viața lui Cristos și de suferințele celor din jur.
În apropierea lui, exprimarea sinceră a dragostei pentru Isus devine aproape un subiect tabu. Dacă vorbești prea mult despre Cristos, dacă Îl iubești prea vizibil, dacă Îl mărturisești prea des, riști să fii considerat „prea pocăit”, exagerat sau lipsit de echilibru.
Creștinismul mediocru iubește acordul. Îi place să fie aprobat, confirmat și lăsat netulburat. Nu suportă întrebările care îi elimină comoditatea și nici adevărul care îi zdruncină siguranța construită în jurul propriei experiențe.
În acest fel de creștinism, omul postește „ca să se sfințească”, ca și cum sfințenia ar putea fi câștigată prin efortul propriu și ca și cum jertfa lui Cristos nu ar fi fost suficientă. Iar atunci când postește, se asigură, direct sau indirect, că cel puțin jumătate din congregație află despre sacrificiul său.
Nu mai postește din dorința de a-și îndrepta inima spre Dumnezeu, ci pentru a construi o imagine spirituală înaintea oamenilor.
Creștinismului mediocru îi plac victoriile mici.
Nu își propune aproape nimic și, în felul acesta, reușește de fiecare dată să își atingă ținta.
Nu îndrăznește să viseze lucruri mari pentru Împărăția lui Dumnezeu, pentru că se teme de dezamăgire. Se teme să creadă, ca nu cumva să eșueze. Se teme să pășească, pentru că nu știe ce se va întâmpla dacă Dumnezeu nu va răspunde așa cum și-a imaginat.
Frica îi contaminează credința, iar visurile mici ajung să fie numite smerenie.
Prudența este confundată cu înțelepciunea, lipsa de inițiativă este numită așteptare, iar necredința este ascunsă sub expresii religioase.
Creștinismul mediocru preferă să supraviețuiască decât să trăiască. Preferă siguranța bărcii în locul nesiguranței mersului pe apă. Îl admiră pe Petru pentru că a coborât din barcă, dar rămâne confortabil așezat lângă ceilalți ucenici.
Vorbește despre trezire, dar se teme de schimbare.
Se roagă pentru intervenția lui Dumnezeu, dar se neliniștește atunci când Dumnezeu începe să lucreze în afara tiparelor cunoscute.
Cântă despre libertate, dar trăiește sub povara vinovăției.
Vorbește despre identitatea în Cristos, dar continuă să se privească prin ochii trecutului, ai eșecurilor și ai opiniilor celorlalți.
Și s-ar putea continua.
Dar, chiar și așa, Dumnezeu îl iubește pe credinciosul care a ajuns să îmbrățișeze un creștinism mediocru, redus la obiceiuri, programe și supraviețuire spirituală.
Dumnezeu nu îl iubește mai puțin pentru că el trăiește sub nivelul chemării sale.
Isus nu Se îndepărtează de el. Nu îl abandonează. Nu îl privește cu dispreț și nu așteaptă să devină suficient de spiritual pentru a-l primi în apropierea Sa.
Tatăl i-a oferit deja favoarea Sa. Îl iubește cu o dragoste pe care lipsa lui de pasiune nu o poate micșora și pe care performanța lui spirituală nu o poate mări.
Dumnezeu se bucură de fiecare respirație a lui. Inima Lui este îndreptată spre oameni ca el, pentru că tocmai unor oameni ca el le-a oferit Cerul.
În inima Tatălui, acest credincios nu este doar important. Este preaiubit. Este preaiubită.
Cristos locuiește în el. Duhul Sfânt nu îl părăsește atunci când el devine obosit, confuz sau lipsit de curaj. El nu este mai puțin valoros decât creștinul care se află în linia întâi.
Nu este un fiu de rang inferior, nu este un cetățean de mâna a doua al Împărăției.
Nu are mai puțin din Cristos. Doar că, de multe ori, nu știe cine este.
Trăiește ca un orfan, deși a fost adoptat.
Cerșește ceea ce a primit deja.
Se teme că va fi respins, deși a fost așezat în Cel Preaiubit.
Încearcă să câștige ceea ce Crucea i-a oferit fără plată.
Dumnezeu îl îmbrățișează în dragostea Sa și, prin această dragoste, începe să dărâme principiile religioase, canoanele legaliste și imaginile false pe care omul și le-a format despre El.
Tatăl îl copleșește cu iubirea Lui scandalos de insistentă.
Îl cuprinde în brațele Sale și îl protejează chiar și de propriile sale concluzii greșite despre sine. Îl iubește până acolo încât a ales Crucea pentru a nu-l lăsa pierdut și departe.
Dumnezeu îi oferă o valoare pe care nici el însuși nu și-ar putea-o acorda.
Însă, de teamă să nu se îngâmfe în propriii ochi, acest credincios renunță uneori să umble în victoria care i-a fost oferită din belșug la Cruce.
Se teme să spună că este neprihănit, deși Dumnezeu l-a făcut neprihănit în Cristos.
Esită să spună că este sfânt, deși Dumnezeu l-a pus deoparte pentru Sine.
Se teme să creadă că este iubit fără condiții, deoarece conceptele denominaționale l-au învățat că dragostea trebuie câștigată și apoi păstrată prin performanță.
Îi este frică să trăiască în libertate, pentru că libertatea i se pare prea frumoasă pentru a fi adevărată.
Dar Dumnezeu nu îl forțează.
El lucrează cu răbdare, cu iubire, până când adevărata identitate a acestui credincios începe să iasă la lumină. Așteaptă ca omul să vadă ceea ce El a văzut dintotdeauna în Cristos.
Dumnezeu așteaptă ca fiul să înceteze să mai trăiască asemenea unui rob. Așteaptă ca lumina ascunsă sub teamă, tradiție și neîncredere să înceapă să strălucească. Așteaptă ca adevărul să devină mai puternic decât experiența trecutului, ca identitatea să îi transforme comportamentul.
Nu pentru ca acel credincios să își dovedească valoarea, ci pentru că valoarea lui a fost deja dovedită la Cruce.
Dumnezeu îi iubește pe creștinii care și-au pierdut pasiunea, pe cei care trec prin valea umbrei morții și au uitat că Păstorul este încă lângă ei.
Îi iubește pe cei care se simt goi, slabi și lipsiți de putere, îi iubește pe cei care cred că lumina lor s-a stins.
Pentru că, în realitate, ei poartă Lumina.
Mai mult decât atât, în Cristos, ei sunt lumina lumii.
Lumina nu devine lumină doar atunci când strălucește suficient de puternic. Ea este lumină prin natura pe care a primit-o.
Sarea nu devine sare prin efortul de a demonstra ceva. Ea dă gust prin ceea ce este.
În același fel, creștinii aceștia poartă în ei viața lui Cristos. Chiar dacă uneori această viață este acoperită de teamă, dezamăgire sau resemnare, ea nu a dispărut.
Lumina luminează în întunericul unei lumi care nu mai știe încotro să privească.
Sarea aduce gust în viețile celor cu care acești credincioși intră în contact.
Poate că nu întotdeauna își dau seama. Poate că nu își cunosc încă autoritatea. Poate că nu au descoperit pe deplin bogăția moștenirii lor.
Dar sunt iubiți.
Nu vor fi iubiți într-o zi, când vor deveni mai spirituali, după ce vor ieși din mediocritate sau doar după ce vor avea din nou pasiune, credință și curaj.
Sunt iubiți acum.
Iar dacă te regăsești printre ei, ascultă:
Nu ești mediocru în ochii Tatălui.
Poate că ai acceptat o formă mediocră de creștinism. Poate că trăiești sub nivelul identității și chemării tale. Poate că ai uitat cine ești.
Dar tu nu ești ceea ce frica a făcut din tine.
Nu ești ceea ce eșecul spune despre tine.
Nu ești ceea ce oamenii au decis că ești.
Ești ceea ce Dumnezeu a spus despre tine în Cristos.
Ești acceptat.
Ești ales.
Ești încoronat.
Ești iubit.
Lasă un răspuns