cum sa auzi vocea lui Dumnezeu
Cum sa auzi vocea lui Dumnezeu

Este foarte dificil uneori să ne sincronizăm mintea pentru a-l auzi pe Dumnezeu, în condiţiile în care societatea ne bombardează cu tot felul de informaţii. Gândurile noastre sunt influenţate de zgomotul lumii, care ne distrage de la glasul lui Dumnezeu. În unele situaţii avem nevoie de linişte pentru a auzi vocea Lui, alteori chiar muzica pe care o ascultam şi care făcea bine sufletului nostru, devine ea însăşi un impediment.

Fiindcă suntem copiii lui Dumnezeu avem nevoie să auzim vocea Lui, aşa cum, comparativ vorbind, oile au nevoie să audă vocea păstorului. Siguranţa şi confortul spiritual al credinciosului depind în cea mai mare măsură de această dependentă de vocea lui Dumnezeu. „Oile mele aud glasul Meu”, (În 10: 27) spunea Isus. Deşi uneori credem că Dumnezeu tace, A. W. Tozer spunea că „Dumnezeu vorbeşte continuu„, iar asta ar trebui să fie o veste bună.

Inima ta este în armonie cu a Lui

Când avem impresia că Dumnezeu nu ne vorbeşte – deşi aşa cum am afirmat mai sus, El vorbeşte continuu – avem nevoie, ca şi Samuel, (1 Sam 3, 1-11) să ne ajustăm mintea şi inima cu vocea Lui.

Prin faptul că spune: „Oile Mele aud glasul Meu”, Isus afirmă, de fapt, că cei ce sunt ai Lui au capacitatea de a auzi vocea lui Dumnezeu. Auzirea vocii lui Dumnezeu nu ţine de o anumită elită spirituală, ci de statutul pe care Dumnezeu îl oferă oricărui credincios, odată cu înfierea.

Dacă avem îndoieli cu privire la vocea lui Dumnezeu, primul pas ar fi să învăţăm să ne armonizăm inima cu a Lui. În plus, e important să ne aşteptăm ca Dumnezeu să ne vorbească. Ca Samuel spunem: „Vorbeşte, Doamne, căci robul tău ascultă”. Aceste elemente simple aşează inima noastră în armonie cu vocea lui Dumnezeu. În Ieremia găsim scris: „Dacă mă veţi căuta cu toată inima, mă voi lăsa găsit”, (Ier 29, 13) o promisiune excepţională din Primul Legământ. Astăzi, cel născut din nou, cel care a fost găsit de Isus, are o relaţie nemijlocită cu Dumnezeu. Datorită poziţiei pe care o avem „în Cristos“, Dumnezeu nu e nevoit să strige la noi, ca şi când am fi departe de El, ci ne vorbeşte în duhul nostru, în inima noastră, care îl recunoaşte ca Ava, adică Tată. (Rom 8: 15,16)

“Însuși Duhul adeverește împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.”

Frecvența adecvată

În urmă cu doi ani am fost nevoit să îmi cumpăr un alt televizor. La fiecare sfârşit de săptămâna obişnuiam să ne adunăm toţi din casă la un film de familie. Televizorul vechi se stricase. Ar fi fost însă caraghios şi lipsit de înţelepciune ca la noul televizor să folosesc telecomanda de la televizorul vechi.

E bine să avem aşteptări mari de la Dumnezeu, dar e mult mai bine să înţelegem că ucenicia în şcoala lui Dumnezeu începe cu paşi mărunţi. Sună urât să spunem că Dumnezeu nu vrea lucruri măreţe de la noi, dar acest lucru ne ajută să ne odihnim în lucrurile pe care El le-a făcut deja în favoarea noastră. Cele mai mari „realizări” ale noastre în relaţie cu Dumnezeu trebuie să înceapă inevitabil de la încrederea în El. Ascultarea de Dumnezeu este un fruct al dragostei Lui pe care El a revărsat-o din belşug peste noi.

Deşi pentru mulţi creştini expresii ca: „Mă predau în mâna Lui” sau „Sunt robul lui Isus” pot suna destul de „periculos” – pentru că aceste expresii exprima o invadare a spaţiului liberei alegeri – odată ce Isus e în inima noastră, devenim captivaţi de dragostea Lui. În aceste condiţii a fi „robul lui Isus” reprezintă doar un răspuns pozitiv faţă de dragostea Lui. În consecinţă, noi descoperim ca ascultarea noastră faţă de El, reprezinta dorinţa inimii noastre de a-L urma pe Isus.

O zicală spune: „În timp ce aştepţi ca Dumnezeu să îţi deschidă o uşă, laudă-l în hol”. Ca robi ai lui Isus noi continuăm să trăim în libertatea oferită de El la cruce. Crucea ne ajută să filtrăm priorităţile, să ne desprindem de lucrurile care în aparenţă ne fac bine, dar care ne distrag atenţia de la vocea lui Cristos.

Uneori credem că lucrurile pe care ni le cere Dumnezeu sunt lipsite de importantă, însă de aici porneşte deprinderea de a auzi vocea Lui: de la lucruri mărunte şi aparent lipsite de importantă. Progresăm în intimitatea relaţiei cu El cu paşi mărunţi dar siguri, pentru că în şcoala uceniciei lui Cristos, Dumnezeu nu doreşte repetenţi.

Un alt pas în ce priveşte distingerea vocii lui Dumnezeu îl avem descris în Evanghelia lui Matei la cap. 11. Când ne smerim „ca nişte copilaşi”, fără a avea păreri înalte despre noi înşine, vocea lui Dumnezeu devine cel mai important bun, la fel ca vocea părintelui pentru un copil.

Liniștește-te și admite că Dumnezeu este Domnul

“Liniștiți-vă și cunoașteți că eu sunt Dumnezeu…”

Îngrijorarea este o piedică extrem de serioasă în distingerea vocii lui Dumnezeu. Atât de serioasă încât evanghelistul Matei scrie despre ea în contextul idolatriei: îngrijorarea îl micşorează şi îl minimalizează pe Dumnezeu în inima credinciosului (Mt 6: 19-34)

Dumnezeu vorbește uneori printr-un susur blând (1Regi 19:12) însă pentru a-L putea auzi avem nevoie de liniște. Când suntem preocupaţi şi îngrijoraţi sunt şanse reale de a nu mai auzi vocea lui Dumnezeu. Îngrijorarea ne suceşte minţile către nevoile din lumea aceasta. Ele sunt importante dar nu primordiale. „Dacă am înviat împreună cu Isus, spune apostolul, trebuie să privim către lucrurile de sus” (Col 3, 1), pentru că cele de jos nu sunt doar trecătoare, ci ne coboară sufletele la un nivel la care cu greu mai auzim vocea lui Dumnezeu.

O soluţie împotriva îngrijorării ar fi să ne umplem minţile cu promisiunile lui Dumnezeu, care sunt „Da” şi „Amin”. În acelaşi context al îngrijorării, evanghelistul Matei ne spune că promisiunile lui Dumnezeu se împlinesc în mod univoc atunci când căutam „mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu”. Aşa cum în mod natural păsările găsesc mâncare şi cum în mod natural un crin e îmbrăcat cu o nespusă frumuseţe, tot astfel cei care „în mod natural” îl urmează pe Isus, au parte de grija lui Dumnezeu.

Dumnezeu este Duh şi se relaţionează la nivelul duhului nostru. Deseori El ne vorbeşte prin propria noastră voce, pentru că este sunetul pe care îl auzim cel mai bine şi pe care îl recunoaştem cel mai bine. Deseori ceea ce noi numim „intuiţie”, poate fi chiar vocea lui Dumnezeu care vorbeşte duhului nostru.

Acest lucru îmi aminteşte de o bisericuță undemergeam să slujesc destul de des. Pastorul de acolo îmi era prieten, iar depărtarea de oraşul unde locuiam nu era mai mare de 50 de km. Într-o zi acest prieten al meu a suferit un accident în urma căruia a rămas paralizat pe partea stângă. Disperată familia acestuia cauta ajutor în dreapta şi-n stânga. Într-un final au apelat şi la mine, deşi familia lui extinsă mă cunoştea de puţină vreme.

Am ajuns la spital şi după ce am vorbit cu el câteva minute, mi-am pus mâinile peste el şi Dumnezeu l-a vindecat. În următoarea zi pastorul şi-a revenit şi a început întâi să-şi miște mâna, iar până la sfârșitul zilei s-a ridicat în picioare, complet restaurat.

Am continuat să colaborez cu el şi cu adunarea pe care o păstorea câţiva ani de zile. Fiind înaintat în vârstă şi-a pus problema găsirii unui înlocuitor care să preia sarcina păstoririi bisericii. Cum nu avea pe nimeni în adunarea pe care o conducea, m-a propus pe mine. Dorinţa congregaţiei părea să fie şi dorinţa mea. Îi iubeam (încă îi mai iubesc) și pasul logic era ca eu să fiu cel care să îi echipeze în continuare. În seara în care s-a decis acest lucru, în timp ce îl lăudam pe Domnul prin cantare, m-am auzit pe mine gândind că nu va funcţiona bine colaborarea cu această adunare. Nu era un gând pesimist, ci unul real. Atât de real încât am ştiut de atunci că noua mea poziţie nu va avea success în faţa lor. După două săptămâni, printr-un acord reciproc, am renunțat. Realizasem că datorită distanţei îmi era imposibil să fiu aproape de această comunitate atunci când membrii ei ar fi avut nevoie de mine, ceea ce i-ar fi făcut să se simtă abandonaţi.

Glasul Duhului Sfânt înăuntrul duhului meu a fost mai puternic decat ratiunea si dorinta mea.

„Semnul“ vocii lui Dumnezeu

În Februarie 1999 pentru prima dată am înţeles că Dumnezeu mă iubește și mă cheamă să mă arunc în brațele Lui. Când mergeam la biserica auzeam nenumărate mesaje ce mă îndemnau să “discern vocea Domnului”, însă nimeni nu spunea cum se putea face acest lucru.

“Și pacea lui Dumnezeu să stăpânească în inimile voastre…”

(Col 3:15)

Ajunsesem chiar să îi pun condiții lui Dumnezeu, inspirat din experienţa lui Ghedeon, atunci când trebuia să iau o decizie importantă. Un timp, Dumnezeu a răspuns favorabil îndoielilor mele confirmând semnele puse de mine. Ulterior, însă, Duhul Sfânt m-a învăţat să discernem glasul Său.

Sfânta Scriptură

Dumnezeu vorbeşte continuu, dar niciodată El nu va vorbi ceva contrar Cuvântului Său. El nu ne îndeamnă să facem, să spunem sau să gândim ceva contrar intenţiilor Sale descoperite pe paginile Scripturii.

Deciziile pe care le luăm, încurajaţi de Duhul Sfânt, vor fi direcționate spre beneficiul nostru, aducând abundență în toate ariile vieții noastre, dar cu atât mai mult pe plan spiritual. Prin binecuvântările pe care Dumnezeu ni le oferă, El ne dă oportunitatea de a-i ferici pe semenii noştri.

Siguranța că Dumnezeu ne vorbește este absolut necesară în dezvoltarea relației cu El; înţelegerea vocii lui Dumnezeu duce automat către cunoașterea Lui. Pe măsură ce îi oferim spațiul inimii noastre, Duhul Sfânt umple fiecare ungher al minții noastre eliminând teama sau orice altă emoție care ne-ar putea împiedica să auzim vocea lui Dumnezeu.

Ceea ce biruie lumea este însăși credința noastră.